AS Roma 3-1 Juventus, but it is all about Totti

EN below

Pe 28.05.2017, Francesco Totti a fost cel mai iubit dintre pământeni.

Oare cum este să vezi peste 70.000 de oameni plângând în hohote pentru că tu, idolul lor, te retragi din activitate?

Copii și adulți. Femei și bărbați. Fani, membri ai familiei, colegi de echipă sau oficiali.

Oare cum este să conștientizezi că alte zeci, sute de milioane de oameni sunt la fel de emoționați în fața televizoarelor, urmărind cu înfrigurare ultimele tale momente de fotbalist profesionist? Și Căpitan. Și Gladiator. Și Rege al Romei.

Cum este să îngenuncheze în fața ta suporteri desfigurați de durere, cerându-ți să fentezi timpul? Să mai joci măcar o eternitate pentru ei… și pentru tine.

Aseară, după ultimul său meci în tricoul cu numărul 10 al AS Roma, Francesco Totti trebuie să se fi simțit deopotrivă cel mai trist și cel mai fericit om de pe pământ.

Rememorez momentele de la retragerea lui Totti cu ochii înlăcrimați, întrucât am văzut cum minunatul basm al celor peste 9000 de nopți ajunge la ultima sa filă. Întruchiparea loialității, romantismului, idealismului, inocenței, frumuseții în fotbal recunoștea trecerea ireversibilă a anilor și decidea că… este momentul. Da, acel moment blestemat pe care toată suflarea fotbalistică spera să nu-l trăiască.

La fel voi rememora și primul (Astra Giurgiu 0-0 AS Roma) și cel de-al doilea meci (și ultimul) în care l-am văzut pe Totti jucând FOTBAL. La el acasă, în iubita lui Roma.

Am călătorit pe 14 mai în Cetatea celor Șapte Coline pentru a vedea partida AS Roma – Juventus, știind că avea să fie printre ultimele în care Francesco Totti ar fi jucat trei minute sau ar fi stat pe bancă sau s-ar fi antrenat măcar cât să îl văd în depărtare sau am fi respirat același aer și am fi trăit aceeași atmosferă încântătoare de pe Olimpico.

O parte din impresii despre întreaga aventură  este în video-ul de mai jos. O recenzie detaliată își va găsi, poate, sensul atunci când se vor mai usca lacrimile. Tot ce pot să mai spun acum este că am experimentat senzații extraordinare, Olimpico este o arenă plină de suflet, cu un farmec și o vibrație aparte. Stadionul acela trăiește, are viață în el!

Il Bimbo de Oro a agățat ghetele în cui la 40 de ani, după o carieră de 25. După 786 jocuri. După 307 goluri. Toate pentru Roma sa.

Conștientizez privilegiul și sunt extraordinar de fericită pentru că am avut această ONOARE. De a fi cunoscut povestea lui Totti. De a o fi trăit PE VIU.

Am lăcrimat și la ultimul meci jucat de Philipp Lahm și Xabi Alonso, la care mi-aș fi dorit, de asemenea, să particip, dar știm cu toții că biletele disponibile pentru achiziționare la meciurile lui Bayern de pe Allianz Arena sunt mai rare decât cartonașele roșii luate în întreaga carieră de fostul căpitan al bavarezilor. Și deși sunt mult mai legată sufletește de fotbalul german, aseară a fost, cu adevărat, cea mai grea și cea mai tristă retragere din fotbal. Nu este vreo noutate că sunt o persoană sensibilă și emotivă, așadar imaginați-vă comportamentul meu în asemenea situații, în condițiile în care fotbalul îmi este unul dintre principalii generatori de emoții.

Toți iubitorii fenomenului au înțeles că acesta a devenit mai sărac după ce ultimul meci al lui Totti s-a încheiat, indiferent de echipa susținută.

Pentru că într-o lume a fotbalului modern în care jucătorii trăiesc cu speranța transferului la echipe mereu mai mari, mai faimoase, mai pline de glorie pe salarii direct proporționale cu aceste „promovări”, el, Totti, a spus NU ofertei lui Real Madrid pentru a trăi o poveste cu romanii lui. O poveste cum nu va mai fi vreuna.

C’è solo un capitano. O singură legendă. Un singur Francesco Totti.

Grazie, Francesco! Tu vrei trăi veșnic!

Cu drag,

Daniela


 

On the 28th of May, 2017, Francesco Totti was the most beloved human on Earth.

I wonder what is it like to see 70.000 people crying their eyes and hearts out because you, their idol, are retiring from activity?

Children and adults. Women and men. Fans, members of the family.

I wonder what is it like to realize that other dozens, hundreds of millions of people are just as emotional in front of the TV sets, anxiously watching your last moments as a professional football player? And Captain. And Gladiator. And King of Rome.

What is it like to see how devastated supporters kneel in front of you, asking you to dribble time? To play at least one eternity more for them… and for you, as well.

Last evening, after his last match wearing AS Roma’s number 10 jersey, Francesco Totti must have felt both the saddest and the happiest person alive.

I remember the moments I lived last night with the same watery eyes, seeing how the wonderful „9000+ Nights” fairytale comes to its last page. The embodiment of loyalty, romance, idealism, innocence, beauty in football acknowledged the years that went by and decided… it was TIME. Yes, that goddamned time all football fans hoped it would never come.

So I will remember the first (Astra Giurgiu 0-0 AS Roma) and second match (and last one) in which I saw Totti playing FOOTBALL. At his home, his beloved Rome.

I travelled on the 14th of May, 2017, to the City of the Seven Hills to witness AS Roma – Juventus Serie A match, knowing it would be among the last games in which Francesco Totti would be playing for at least three minutes or would sit on the bench or would train so I could see him at least from distance or would inhale the same air or we would be living the same charming atmosphere on Olimpico.

Part of my opinions on this whole experience can be is in the video below. A detailed review will, perhaps, find its meaning when the tears will dry out. All I can say is that I lived incredible sensations, Olimpico is a full-hearted arena with special charm and vibration. That stadium is living, it has soul in it!

The Golden Boy hung his boots at 40 years old, after a professional career of 25. After 786 games. After 307 goals. All of these for his Rome.

I am aware of the privilege and I am incredibly happy for having had this HONOUR. To know Totti’s story. To have lived it myself.

I also got emotional while watching the last game played by Philipp Lahm and Xabi Alonso, which I also wanted to attend, but we all know that tickets available for purchase on Allianz Arena when Bayern is playing are rarer than the red cards taken by the former captain of the Bavarians. And tough I’m much more emotionally connected to the German football, last night we really saw the toughest and saddest of all football retirements. There’s no news that I’m a sensitive and emotional person, and just imagine my behaviour in such situations, considering that football is one of my main emotion generators.

All football lovers have understood that football has become poorer now that Totti’s last game has ended, regardless of the team they support.

Because in a world of modern football in which football players are always playing and striving to be transferred to bigger, more famous and more glorious teams, with paychecks directly proportional to these “promotions”, Francesco Totti said NO to Real Madrid’s offer and chose to live a fairy tale with his Romans. A story like no other.

C’è solo un capitano. One legend. One Francesco Totti.

Grazie, Francesco! You will live forever!

Love,

Daniela

Advertisements

8 mai 2005, câștigarea primului meu trofeu

EN below

Daniela, file de poveste despre fotbal

Episodul 1

După „petrecerea” de pe 7 mai, când steliștii sărbătoresc cea mai mare performanță din istoria fotbalului românesc – câștigarea Cupei Campionilor Europeni în dauna FC Barcelona, și ziua următoare, 8 mai, are o puternică însemnătate, de data aceasta personală, începând din anul 2005… 🙂

Galați. Pe Faleză. La hotelul Vega.

Magica Steaua se deplasase în orașul de la Dunăre pentru meciul cu Oțelul Galați.

EMOȚII!

Aveam 15 ani și eram încântată până la cer și înapoi pentru că aveam voie să merg, pentru întâia oară, pe stadion în galeria Stelei.

Nici nu mai știu cum circulau veștile pe atunci fără Facebook :))), dar cumva auzisem că steliștii vor fi cazați în hotelul de pe Faleză și m-am înfățișat acolo în dimineața meciului, cu emoții mai mari decât mine, pentru că urma să-mi văd favoriții, să le iau autografele și să-mi fac fotografii (pe film!) cu ei.

Am păzit hotelul vreme îndelungată înainte ca steliștii să îl părăsească pentru a se îndrepta către stadion :)) (mai „amuzantă” este a doua mea întâlnire cu ei… dar despre acest episod voi vorbi data viitoare).

Mi-am cumpărat, între timp, de la magazinul mobil o eșarfă, un fular, o brățară (pe care am purtat-o ani de zile în permanență, indiferent dacă mă îmbrăcam cu haine casual sau mai elegante) și revistele Suporter Steaua, pe care, acasă, am zis că le-am primit gratuit pentru faptul că eram utilizator al forumului :)) (mama, tata, scuze pentru minciunică). Și punguța brand-uită în care transportasem toate acestea a fost păstrată pentru muuuuult timp și folosită la „ocazii” doar :)))

Când i-am văzut pe fotbaliști apropiindu-se de autocar aproape că-mi sărea inima din piept, deși tot grupul de suporteri roș-albaștri era flancat (și chiar bruscat) de jandarmi/oameni de pază ai hotelului din toate părțile, împinși în afara curții acestuia.

La vremea respectivă eram o fanatică prin definiție, cu obsesiile bine puse la punct și excelent întreținute. M-am pozat cu Rădoi (care țin minte că, la vremea respectivă, era în silenzio stampa, nu vorbea nici măcar cu fanii :))), Paraschiv, Dică, Neșu, Lovin, Andrei Cristea, Ogăraru, Dorinel Munteanu, Ghionea, Martin Tudor, ale căror semnături le-am colectat cu sfințenie și în carnețel. M-aș fi pozat cu toți (filmul era nou-nouț :))), dar era un vacarm de nedescris, care îi împingea pe aceștia repede, repede în autocar…

Despre meci îmi amintesc că l-am văzut de lângă peluza Stelei de pe stadionul Dunărea :)), întrucât paznicii nu permiteau accesul în acel perimetru decât celor cu buletin de București. Îmi mai amintesc că aveam foi printate cu cântecele Stelei (scrise un rând cu roșu, un rând cu albastru :)))) și că Steaua a pierdut cu 1-0. La finalul sezonului, steliștii au câștigat, însă, titlul cu numărul 22.

Ce amintiri faine!

Cât de frumos este să fii copil!

Cât de frumos este să îți întâlnești idolii și să mai ai și ocazia să imortalizezi momentul tău perfect de fericire într-o imagine!

Cât de frumos este să te bucuri de fotbal, să plângi și să râzi și să pierzi timp (pe care nu-l mai ai ca om mare) și să trăiești pentru el!

Cum pot exista unii oameni fără să fie loiali celui mai frumos dintre sporturi? 🙂

Amuzant să mă vedeți la 15 ani? :)) Ceea ce contează este că, în acele momente, eram perfect fericită!

Cu drag,

Daniela

6815-00121 ````

20`10

28


Daniela, her stories about football

First episode

After the blessed 7th of May, when all Steaua’s supporters celebrate the winning of the European Champion Clubs’ Cup against FC Barcelona, the 8th of May is a wonderful day of remembrance as well, with a personal touch this time, starting with 2005… 🙂

Galați. On the Cliff. At Vega hotel.

The “Magica Steaua” team was in the city to play the away game against Oțelul Galați.

SO NERVOUS!

I was 15 years old and I was beyond delighted because I was allowed to attend, for the first time, a game on the stadium in Steaua’s stand.

I have no idea how the news circulated back then without Facebook :)), but I somehow managed to find out that the players will be checked-in at the hotel on the Cliff, so I went there in the morning of the game, with very strong emotions because I was finally about to see my favourites, have them sign my notebook and take pictures (on film! long are the days) with them.

I kept an eye (even more vigilent than of the professionals) on the hotel for quiiiiiiite a long time before the players headed for the stadium :)) (the second encounter is funnier, but I’ll talk about it in another episode).

In the meantime, I bought from the mobile shop two different scarfs, a bracelet, which I wore continuosly for years, no matter if I wore casual or elegant clothes) and the “Suporter Steaua” magazines on which, at home, I said I received for free because I was a member of the online forum :))) (mom, dad, sorry for the white lie). I even kept the branded bag in which I transported them for a long time and used it only at special occasions :)))

When I saw the football players approaching the bus, my heart was almost jumping out my chest, even if the whole group of supporters was flanked (and even bullied) by gendarmes/guardians of the hotel and pushed outside the hotel courtyard.

At the time I was a fanatic by definition, my obsession were acknowledged and very well kept. I took pictures with Rădoi (who was in silenzio stampa even with the fans back then :))), Paraschiv, Dică, Neșu, Lovin, Andrei Cristea, Ogăraru, Dorinel Munteanu, Ghionea, Martin Tudor, whose signatures I happily collected in the notebook. I would have taken pictures with everybody (my film was new :))), but it was an incredible turmoil which pushed them quickly into the bus.

About the game, I remember that I saw it next to Steaua’s stand on Dunărea stadium :))), because the guardians allowed no persons besides those who had a Bucharest ID in that space. I can also remember that I had papers with the chants, one row written with red, the other with blue :))), and that Steaua lost to Oțelul by 1-0. At the end of the season, nonetheless, Steaua won its 22nd championship title.

Wonderful memories!

How beautiful it is to be a child!

How beautiful it is to meet your idols and have the opportunity to picture your perfect moment of happiness in an image!

How beautiful it is to enjoy football, to laugh and cry and waste time (which, as an adult, you cannot affort to do anymore) and live for it!

How can some people live without it? 🙂

Amused to see me at 15? :)) At that moment, I was perfectly happy!

Love,

Daniela

“Forever Pure” film review

EN below

Dacă joi, la „Frăția”, vedeam partea frumoasă, idealistă, naivă chiar, a fotbalului (despre care am scris într-o postare pe pagina de Facebook), prin documentarul pe care l-am văzut astăzi la One World Romania, „Forever Pure”, s-a confirmat – pentru a câta oară?! – că naționalismul radical și rasismul distrug fenomenul.

Materialul este realizat într-o manieră EXCEPȚIONALĂ, cu tensiune de la începutul până la finalul său, și urmărește istoria sezonului 2012-2013 lui Beitar Ierusalim, cea mai controversată echipă din Israel și un adevărat simbol politic al clasei de mijloc din țară. La jumătatea sezonului, echipa legitimează doi ceceni musulmani din dorința patronului rus al clubului, Arcadi Gaydamak, de a-și consolida afacerile în zona Ceceniei și de a demasca, după spusele sale, rasismul societății și comunității vizavi de arabi și musulmani. De fapt, acesta era mâhnit după ce pierduse cursa pentru primăria orașului în urmă cu câțiva ani, în ciuda faptului că această platformă se dovedise eficientă în trecut pentru alți oficiali ai echipei, deveniți ulterior politicieni.

Pentru „cea mai rasistă echipă din țară”, așa cum se auto-proclamau fanii din gruparea „La familia”, venirea unor musulmani la echipa lor se traducea drept trădare, iar Gaydamak este catalogat „criminal de război”. Căpitanul echipei, Ariel Harush, iubit și aclamat pentru devotamentul său față de echipă, devine persona non grata din a doua secundă după ce este forțat să participe, cu stânjenire vizibilă pe față, la conferința de presă a lui Zaur Sadayev și Dzhabrail „Jabo” Kadiyev (cecenii musulmani) și îndeamnă la înțelegere față de transferul celor doi. Din acel moment, Harush este hulit, înjurat, catalogat drept trădător și forțat să părăsească echipa la scurt timp după acest episod.

Fanii merg atât de departe încât amenință integritatea fizică a jucătorilor și oficialilor clubului, precum și a familiilor acestora, iar starea de frică ce se instalează în mijlocul echipei are efecte imediate și se înregistrează o cădere liberă – de pe pozițiile fruntașe ale clasamentului se ajunge, în doar câteva etape, în subsolul acestuia. În momentul în care Sadayez marchează cel mai important gol al sezonului într-o lungă serie de insuccese, suporterii răspund prin părăsirea stadionului Teddy și boicotarea tuturor celorlalte etape rămase de dsiputat pe teren propriu. Laitmotivul confruntării evrei-musulmani își manifestă apogeul, ca o ironie fantastică, în ultima etapă a sezonului contra singurei echipe arabe a campionatului israelian, definitorie pentru Beitar pentru a evita retrogradarea. Sadayez este eliminat, dar căpitanul portar salvează echipa prin parade senzaționale, fiind răsplătit cu același comportament ostil al fanilor tribunei de est a Beitarului.

Nu doar suporterii ilustrează ideea de agresivitate prin scandări, bannere și acțiuni, ci și ceilalți jucători se fac vinovați de aceeași agresivitate, însă într-o manieră pasivă, ignoranța tuturor membrilor echipei (cu excepția lui Harush și a câtorva alți stranieri, neinteresați de războiul religios) față de existența celor doi colegi ceceni fiind subliniată într-o manieră vizuală extraordinară. „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face” nu are aplicabilitate pentru fanii evrei, al căror stigmat în istorie i-a făcut să învețe doar lecția reciprocității și îi obligă să se comporte exact la fel cu arabii și musulmanii.

N-am putut să nu remarc similitudini cu fotbalul românesc și momentele sale controversate recente, atât prin prisma comportamentului fanilor steliști, care au părăsit echipa datorită neînțelegerilor finanțatorului cu CSA, dar și a șovinismului manifestat de majoritate față de echipele cu legături maghiare sau cu rromi. Dar acestea par nimicuri dacă le comparăm cu subiectul materialului „Forever Pure”.

Acest documentar a fost absolut mindblowing, deși este brutal și violent și îți demonstrează că sloganul „No to racism” nu va guverna nicicând fotbalul, mai ales când geopoliticul și războiul ideologic sunt la mijloc. Cu toate acestea, mi-a arătat, din nou, că iubesc fenomenul global cu tot ce implică el și o viață întreagă îl voi studia și aprofunda în toate aspectele-i posibile.

Cu drag,

Daniela


After seeing the beautiful, naive, idealistic side of football in “The Brotherhood” on Thursday (on which I wrote a Facebook post), through “Forever Pure”, the documentary I saw today at One World Romania, it was confirmed once again that radical nationalism and racism kill the phenomenon.

The material is done in an EXCEPTIONAL way, with tension from its beginning to end, and it follows the story of the 2012-2013 season of Beitar Jerusalem, the most controversial football team in Israel and a real political symbol for the middle class of the country. Halfway through the season, the team signs two Chechen Muslims at the express desire of the Russian owner, Arcadi Gaydamak, in order to strengthen his business in the area and to reveal, according to his own words, the racism of the society and community towards Arabs and Muslims. Actually, he was just angry at his incapacity to win the elections for the Mayor role few years earlier, even if this platform proved to be effective in the past for other team officials, who later became politicians.

For “the most racist team in the country”, as the fans of “La familia” proclaimed themselves, signing Muslim players was considered a betrayal, and Gaydamak was labeled as a “war criminal”. The team captain, Ariel Harush, who was loved and acclaimed for his loyalty to the team, became a persona non grata the next second after he asks, with an uncomfortable look on his face, for support and acceptance for the two Muslims, Zaur Sudayev and Dzhabrail „Jabo” Kadiyev in a press conference. Since that moment, Harush is cursed, blamed, labeled as a traitor and forced to leave shortly after this episode.

The fans go so far that they start threatening the physical integrity of the players, club officials and their families, and the sense fear installed in the middle of the team had immediate effects and a freefall is soon recorded – in just few games, from the leading positions, the team reaches the bottom of the table. When Sudayev scores the most important goal of the season (considering the long series of failures), the supporters respond by leaving Teddy Stadium and by boycotting the remaining games which were played at home. The leitmotif of the Hebrew-Muslim confrontation reaches his peak, as an irony of fate, in the last round of the season against the only Arabic team in the Israeli championship, which was crucial for Beitar in order to remain in the national Premier League. While Sadayez receives the red card, the goalkeeper manages to keep the sheet clean and Beitar in the first league, but he is rewarded with the same hostile behaviour of the eastern stand fans of the team.

Not only the fans are aggressive through their chants, banners and actions, but the other players are as aggressive, only in a passive way, the ignorance of all team members (except Harush and other few foreigners, who weren’t interested in the religious war) to the two Muslim colleagues being underlined in an extraordinary  visual way. “Don’t do unto others what you don’t want others to do unto you” is not applicable for the Hebrew fans, whose stigma in history made them learn just the reciprocity lesson and forces them to behave the same way they were treated in the past with Arabs and Muslims.

I could not help noticing the similarities with Romanian football and its recent controversial moments, like the behaviour of Steaua Bucharest fans who abandoned the team because of the misunderstandings between the owner of the team and the Army Sports Club, and the chauvinism expressed by the majority towards the football teams with connections to Hungary or Roma. But they seem nothing compared to the subject of the “Forever Pure” material.

This documentary is absolutely mindblowing, though brutal and violent, and proves that  the “No to racism” slogan will never govern football, especially when geopolitics and ideological wars are in between. However, it showed me once again that I love the global phenomenon with all it implies and I will study and deepen all its aspects for my entire life.

Love,

Daniela

Steaua București 1-3 Dinamo București

EN below

Nu sunt multe de spus despre Derby de România din Cupa Ligii de pe 1 martie 2017. Steaua nu se regăsește, suporterii nu-i sunt aproape, iar intrigile se țin lanț de echipă. Dinamo, pe de altă parte, continuă seria de victorii consecutive contra eternei rivale și speră să învingă și în ultima etapă a primei părți a campionatului, pentru accederea în play-off.

1-3, impresiile mele despre meci le puteți vedea în video-rezumatul de mai jos 🙂

Cu drag,

Daniela


There is not much to say about the Romanian Derby in the League’s Cup which happened on the 1st of March, 2017. Steaua doesn’t seem to find itself, its supporters are not attending the games and the issues seem to stick with the team. Dinamo, on the other hand, is adding another consecutive victory against its greatest rival and hopes to win in the last match of the first part of Liga 1, so it would enter the play-off stage.

1-3, my opinions on the game can be seen in the video-resume above 🙂

Love,

Daniela

LA MULȚI ANI, MIHAI NEȘU!

EN below

Mihai Neșu.
Fotbalistul kamikaze, cu bucle blonde și fizic firav.
Îl poate uita cineva care l-a văzut măcar o dată jucând?
Mihai s-a luptat de fiecare dată când a intrat pe teren pentru a demonstra că nu este Mihăiță, ci un mândru și puternic Mihai.
Cu alunecări de-ți țineai respirația.
Cu capul spart de atâtea ori. Cu șiroaie de sânge pe chip, ce penetrau involuntar plasa care-i ținea și onduleurile domolite.
Un jucător de fotbal care a dat totul pe teren.
Și-a lăsat acolo inclusiv viitorul, așa cum și-l vizualizase și planificase.

Eu nu am cunoscut în viața mea o persoană mai puternică decât Mihai.
Știu că, atunci când nu mai ai decât o variantă la dispoziție, te ridici și mergi mai departe cu ea.
La propriu, Mihai nu poate să se ridice și să meargă singur, cu toate acestea își duce viața într-o manieră verticală, care ne lasă muți de uimire și admirație pe toți.
Un suflet extraordinar de frumos.
O persoană care pune pe loc secund propria-i suferință pentru a aduce mângâiere durerii altora, prin fundația care îi poartă numele și pe care o patronează.
Aceasta este jertfirea de sine. Aceștia sunt Sfinții zilelor noastre.
Îi prețuiesc existența și mă rog lui Dumnezeu să-l binecuvânteze cu mulți ani de viață, cu armonie între inimă și corp.

Pentru că, într-o zi, minunea o să se întâmple. Atâtea rugăciuni și gânduri bune nu au cum să rămână neascultate.

La mulți ani, Mihai Neșu! You will never walk alone (cântat, pentru cunoscători), but you will walk all by yourself one day!
IMG_9255.JPG
Mihai Neșu.
The kamikaze football player, despite the blonde curls and slender figure.
Is there anyone who saw him playing at least once and forgot him?
Mihai fought so bad on the pitch to prove he is not Mihăiță, but a brave and powerful Mihai.
With slips that took your breath away.
With the skull cracked so many times. With streams of blood on his face, which involuntary passed the net that made his curls quiet.
A footballer that have everything on the field.
He left there his future as well, as he visualized and planned it.
I know no person stronger than Mihai.
I am aware of the fact that, when you are left a single choice in life, you get up and move on.
Literally speaking, Mihai can’t get up and walk all alone, but he still lives life in such a vertical way, with all of us in awe with surprise and admiration of him.
An extraordinary beautiful soul.
A human being who puts his pain second in order to comfort other people’s sufferings, through the foundation made in his name, whose founder and president he is.
This is self-abandonment. These are the modern Saints.
I cherish his existence and I pray God to grant Mihai many years of life, with harmony between his heart and body.
Because one day, I know for sure, the miracle will happen. So many prayers and positive thoughts can’t stay unanswered.
Happy birthday, Mihai Neșu! You will never walk alone (sung, pour les connaisseurs), but you will walk all by yourself one day!

Chelsea FC 3 – 1 FC Steaua București

EN below

Pauza competițională din Liga 1 mă forțează să rememorez meciurile de fotbal din străinătate la care am participat, dar pun, astfel, puțină presiune pe Univers în speranța că anul acesta va fi unul bogat în evenimente internaționale :))

Chelsea FC – FC Steaua București, 14.03.2013 – întâlnirea din returul optimilor UEFA Europa League ce pare atât de îndepărtată în timp față de actualul context, în care numele, culorile, stema și palmaresul Stelei sunt subiect de orgolii naționale…

Această deplasare va purta mereu un loc special în inima mea atât din punctul de vedere al microbistului, dar și din cel al turistului, pentru că a fost prima în afara granițelor României. Steaua câștigase turul cu 1-0, meci din care îmi amintesc cum m-a luat amețeala după bucuria golului lui Rusescu, întrucât stăteam pe ultimele rânduri ale ultimului inel al Arenei Naționale.

Mergeam după o săptămână în Anglia în calitate de invitat al Mihai Neșu Foundation (în care activam la acea perioadă) cu gândul unei victorii care să ne propulseze în sferturi în dauna deținătoarei titlului de Campioană Europeană în sezonul anterior.

Meciul a început un pic mai devreme decât la ora programată, mai precis în toiul nopții precedente, întrucât alarma de incendiu a trezit întreaga echipă pe la 02:00 și toți oaspeții au fost evacuați în fața hotelului, englezii omițănd că nu iese fum fără foc și la propriu, și la figurat și, după o simulare ca la carte, ne-au trimis înapoi în camere. În oriceeeee caz, să trecem peste.

La primul contact cu Stamford Bridge, atunci când am intrat pe poarta sa, am avut niște emoții teribile. Nu este cea mai mare sau cea mai impunătoare arenă, dar fiind PRIMUL dintre toate stadioanele lumii pe care vreau să le vizitez, știu că este un moment unic, a cărui bucurie o voi păstra vie și o voi rememora pentru totdeauna.

Cele peste 40.000 de locuri ale stadionului au fost pe jumătate ocupate, sectorul publicului stelist, numărând 9000 de suflete, fiind singurul animat și vocal pe toată durata desfășurării partidei.

După aproximativ 30 de minute marchează Mata… Nu este totul pierdut, mi-am spus, deși Chelsea juca mult mai bine decât o făcuse în tur. Nu cu multe momente înainte de finalul primei reprize înscrie Chiricheș și nu pot exprima în cuvinte modul în care am putut să ne bucurăm, înconjurați de atâția britanici în loja din care am urmărit meciul. Era 1-2 la general și Chelsea trebuia să marcheze nu unul, ci două goluri ca să se califice în dauna noastră. Visul nu este chiar imposibil din moment ce am reușit să punctăm și noi!

Din păcate, echipa lui Rafa Benitez a produs ne-surpriza, iar noi am confirmat, din nou, imposibilitatea de a ține de un rezultat într-un meci cu miză: Terry și „El Niño” Torres au marcat cele două goluri necesare pentru ca Chelsea să treacă în sferturi.

Până la finalul sezonului, Chelsea a câștigat UEFA Europa League.

După revenirea în lounge, în acele clipe de supărare și dezamăgire, vedem minunatele gazde de pe Stamford Bridge, fericite ca urmare a rezultatului recent înregistrat, că ne înmânează Urecheata, „ca să nu mai fim triști”. Nu-mi vine a crede preț de o secundă, după care mă apropii de ea ca să mă asigur că nu este o glumă.

Visul oricărui fotbalist se află în fața mea.

Trofeul celei mai frumoase competiții de pe continent ne era oferit într-un minunat gest de prietenie și respect, fiindu-ne permis să ne fotografiem cu el.

Simt cum îmi tremură genunchii, fără nici cea mai mică exagerare, atunci când este rândul meu să iau Cupa în mâini și schițez un zâmbet incomparabil mai mic față de modul în care îmi râde sufletul, efectiv, atunci când imortalizez acest moment pentru eternitate.

Deși singurul astfel de trofeu al lui Chelsea a fost câștigat în finala contra lui Bayern Munchen, „echipa mea”, m-am bucurat incomensurabil că, în acea seară, Urecheata a fost câștigată de The Blues.

Ei bine, deși puteau să sară ușor peste acest protocol, britanicii ne-au predat o frumoasă lecție despre cum trebuie să te comporți cu cei care iubesc fenomenul, fie ei de-ai tăi sau rivali pentru un meci.

„De la agonie la extaz” nu-i doar o vorbă…

Cu drag,

Daniela

PS: Alternanța timpurilor verbale a fost intenționată

This slideshow requires JavaScript.


The winter break of Liga 1 is forcing me to recall the abroad matches which I attended, but I don’t mind since this attempt may put some pressure on the Universe, hoping this year will be rich in international events of this kind :))

Chelsea FC – FC Steaua Bucharest, 14.03.2016 – the second leg of the Round of 16 which seems so far away in time of the actual context, in which the brand, colours, logo and legacy of Steaua are subject to national ego wars…

This trip will hold a special place in my heart from the football lover point of view, as well as tourist, because it was the first one which I took outside Romania. The first leg was won by Steaua thanks to Raul Rusescu’s goal, which got me all dizzy considering that I was sitting at the very last rows of the third level of National Arena. I was travelling to Great Britain one week later as a guest of Mihai Neșu Foundation (in which I was involved at the time), dreaming a little dream of how Steaua will manage to surpass the European Club Champions and qualify in the quarterfinals.

The game started a little earlier than scheduled, in the middle of the night actually, as the fire alarm woke the whole team up at 2 am and made everyone evacuate the hotel, the British forgetting that there’s no smoke without fire, literally and figuratively speaking, and sent us to our rooms after the fire simulation. Anywaaaay, let’s forget about it.

When I first saw and entered the gates of Stamford Bridge I was sooo nervous. It’s not as if it is the biggest or the most impressive arena, but considering that it was the very first of all stadiums I want to see in this world, I knew it was an unique moment, which I will gladly recall and cherish forever.

The 40.000-seat stadium was half filled, the Steaua sector, counting 9000 souls, was the only vocal and animated of all stands during the entire game.

After about 30 minutes, Mata scored the first goal. “Not everything is lost,” I thought to myself, even though Chelsea played a better football than in the first leg. Chiricheș scored as well, not many moments before the end of the first half, and I cannot put into words the enormous amount of happiness we felt and expressed in the lodge full of British people. The general score was 1-2 and Chelsea was not one, but two goals away to qualifying in the quarterfinals. The dream is not impossible if we scored once!

It was not a massive surprise, but the team coached by Rafa Benitez managed to come back, while our team once again proved that us, Romanians, are unable to keep a positive result in an important game: Terry and “El Niño” Torres scored the two very needed goals and pushed Chelsea in the quarterfinals.

By the end of the season, Chelsea won that edition of UEFA Europa League.

After returning to the lounge, in those moments of unhappiness and disappointment, we saw the wonderful hosts at Stamford Bridge (which were, of course, all smiles and everything with the recent outcome) handling us the Eared trophy “so we won’t be sad anymore.” I couldn’t believe my eyes for one moment, then got close to it to make sure it was not a joke.

The dream of every football player is right in front of me. 

The trophy of the most beautiful European club competition was offered to us in a kind gesture of friendship and respect, being allowed to take photos with it.

I can feel my knees shaking, as I’m next in line to hold the trophy, and I smile much lower compared to how my soul laughs when I capture this moment for eternity.

Even if the only Champions League trophy won by Chelsea was from the final against Bayern Munchen, which you know is “my team”, I was so happy that the Eared one was at Stamford Bridge only in that evening!

Well, although The Blue hosts could have easily jumped over this protocol, they taught us a valuable lesson on how to behave with the people who love the phenomenon, be they part of their boat or rivals for one match.

“From agony to ecstasy” are not just some meaningless words…

Love,

Daniela

PS: The shift of tenses was intentional

FC Steaua București 1-0 ACS Poli Timișoara

EN and video below

Ultimul meci al Stelei din Liga 1 din acest an a pus-o față în față cu ACS Poli Timișoara, pe care a învins-o cu golul din prima repriză a lui Adrian Popa. În fața a maxim 300 de spectatori, Steaua a revenit pe prima poziție a clasamentului cel puțin până mâine, când atât Viitorul Constanța, cât și Gaz Metan Mediaș își vor disputa jocurile din etapa cu numărul 21.

Steaua va înregistra încă un episod al confruntărilor cu marea sa rivală, Dinamo București, în manșa tur a semifinalelor Cupei Ligii, așadar elevii lui Laurențiu Reghecampf nu au plecat, în vacanță.

După meciul de joi va urma o mult necesară pauză competițională, în care steliștii promit că vor produce o schimbare majoră a Stelei pe care suporterii au văzut-o în ultimele meciuri.

În ciuda absenței competițiilor oficiale, blog-ul nu va lua pauză 🙂 și va fi populat cu diverse materiale până ce vom avea parte, din nou, de fotbal live.

Cu drag,

Daniela


Steaua’s last game in Liga 1 this year was against ACS Poli Timișoara, which was won by 1-0, goal scored by Adrian Popa. In front of an audience of maximum 300 supporters, Steaua managed to get back on the first place of Liga 1 at least until tomorrow, when both Viitorul Constanța and Gaz Metan Mediaș will play their Matchday 21 games.

Steaua will meet his rival, Dinamo București, once agaian on Thursday in the first leg of the League’s Cup semifinals, so the players won’t go on vacation until then.

A very necessary break will occur afterwards, the players and the staff promised they will make a shift in how Steaua looked like in the last official games.

Despite the absence of official competitions, the blog won’t take a break 🙂 and it will be populated with various materials until we will get the chance to see football live again.

Love,

Daniela